Nu, acesta nu este un blog de protest. Este un NU relaxat, calm, chiar prietenos. Am initiat pagina asta din doua motive: ca sa (ne) mai radem si ca sa ne mai eliberam putsin. De stres, de clisee si de prostia colectiva care, paradoxal, stie sa puna lantsuri foarte fine, nici nu le simti. Simti doar o senzatie ca esti apasat, ca asta nu mai poate continua asa…dar nu stii de unde sa incepi sa schimbi si atunci te deprimi mai rau. Nici eu nu pretind ca stiu, ceea ce stiu e doar sa ma relaxez. Va astept sa faceti la fel. Cu comentarii, propuneri de teme, orice. O singura pretentie am: sa fiti ori extraordinar de inteligenti, ori ineptsi de-a binelea; nu am chef de masa critica, talpa tsarii, stalpii societatii, oameni de bine, middle class. Pe astia ii tot vad. Vreau oameni liberi, care isi dau seama ca apartin unei generatsii libere. Noi nu tre’ sa mai luptam pentru neatarnarea natiunii, Marea Unire, alungarea fascismului si comunismului, crestinarea barbarilor din jur, interzicerea sau legalizarea homosexualitatii, proprietate privata si economie de piata. GATA. Pur si simplu esti liber: te descurci?

(schiţă de patologie identitară) by ONACA 

Având în vedere tentaţia libertariană a proprietarului de blog roz, îmi permit să scriu câteva rânduri despre o temă actuală, care poate să suscite un oarecare interes sau o plictiseală teribilă: adaptarea ardelenilor la atmosfera de Capitală. Fără a emite pretenţii de exhaustivitate şi păstrând modestia argumentaţiei, vă invit la un scurt traseu pseudopsihologic printre minţile compatrioţilor noştri din vest.
Faza 1: despărţirea de casă şi transferul în Bucureşti. Este momentul cel mai dureros al metamorfozei. Fie că vine la studii sau pentru un post la o companie privată sau în administraţie, ardeleanul nevoit să-şi abandoneze locurile şi persoanele familiare trăieşte o traumă considerabilă. Priveşte oraşul de adopţiune drept suma mizeriilor umane, morale şi materiale pe care este obligat să le suporte. Îi displac căldura de vară, poluarea, mirosurile, transpiraţia din metrou sau autobuze, înjurăturile, traficul, zgomotul, cocalarii, micile certuri stradale, mizeria, hoţii de buzunare, taximetriştii din Gara de Nord, vecinii, colegii. Sună des acasă, pentru a menţine o legătură cu familia şi prietenii care îl mai pot sprijini, fie şi de la distanţă. Petrece mult timp în casa (de regulă, închiriată într-un cartier suprapopulat), se culpabilizează pentru decizia de a veni în Bucureşti, e deprimat şi stingher. Îl deranjează inclusiv zâmbetele condescendente pe care le vede la alţii (altfel, amabili) când i se sesizează unele diferenţe (cuvintele-cheie care îl trădează sunt, de exemplu, “cafia” în loc de “cafea”, “facultă” în loc de “facultate”), dativul agramat (”i-am spus la Cristina” în loc de “i-am spus Cristinei”), utilizarea la fel de agramată a particulei “şi” când nu se evită o cacofonie (”ca şi inginer”), dar şi intonaţia, cu accentul pe ultimele silabe. Este aproape de abandon, însă o ambiţie redutabilă îl recuperează şi îl determină să rămână. Se refugiază în drumuri frecvente acasă, în pachete trimise de părinţi, în fotografii mai vechi, cărora le acordă o valoare supraestimată.
Faza a doua – tentaţia adaptării. Uşor jenat de izolarea pe care şi-o impune, hotărăşte să iasă mai des. Interacţionează cu oameni din diverse categorii sociale, dialoghează, încearcă să fie (mai) deschis. Orgoliul local îl face, uneori, să invoce superioritatea Transilvaniei faţă de zona de sud a ţării, lansându-se, la nevoie, în dezbateri intense, dar care frizează penibilul sau chiar futilul (nu toţi îl ascultă). Diplomele universitare transilvane cântăresc permanent(cum altfel?) mai greu decât cele din Bucureşti, unde, invariabil, “nu se face carte serioasă”. Decide să îi înţeleagă şi să îi accepte pe alţii. Iese cu ne-ardeleni, ceea ce este un progres remarcabil faţă de prima fază. Îşi modifică, pe cât posibil, accentul, interiorizându-şi sintagme sau cuvinte specifice Capitalei, pentru ca integrarea în diverse medii să decurgă mai uşor. Legăturile cu oraşul şi atmosfera natale scad în intensitate. “Bucureştean? De ce nu?” este gândul care îl domină în această etapă. Este gata să abdice de la anumite principii morale după care se ghida acasă, nu neapărat pentru plăcerea experimentului, ci mai degrabă pentru că tânjeşte după o integrare cât mai cuprinzătoare şi după o adaptare la moralitatea discutabilă care se vehiculează în Bucureşti şi care aduce beneficii, sentimentale sau materiale.
Faza a treia – nici acolo, nici aici. Începe să dea randament la slujbă şi să menţină contacte sociale extraprofesionale, semnul unei adaptări de un succes indiscutabil. Nu ştie cine este cu exactitate: îi place să-şi palpeze rădăcinile, însă, simultan, adoră faptul că a reuşit într-un spaţiu ostil şi în care îi lipseau căldura maternă şi amiciţiile clădite atent în copilărie. Sună mai rar acasă, iar în vizite dă adeseori exemple din care trebuie să reiasă că prietenii din Bucureşti sunt la fel de onorabili şi competenţi precum cei de acasă. Vrea să-şi întemeieze un cămin chiar în Capitală, susţinând (chiar cu brutalitate) că plictiseala şi lipsa de şanse sunt manifestări caracteristice exclusiv oraşului/orăşelului din care provine. E trist când scapă un cuvânt accentuat incorect, iar lumea îi descoperă substanţa ardeleană. Îşi promite că nu va mai comite asemenea erori. Trăieşte cu iluzia unei noi apartenenţe. Oricum, şi cu pula (bucureşteană) în cur, şi cu sufletul în rai (ardelenesc) nu se poate. Însă el zice că e o posibilitate. Nu-l putem contrazice.